Fierăria era un micro-centru economic
Meseria de fierar a apărut odată cu descoperirea fierului (1200 î.Hr.). La început fierarii au lucrat în cetăţi, oraşe şi apoi în aşezările rurale.
Acum 50 de ani, în lumea satelor din zona Boianului, fierăria era un micro-centru economic. Toţi gospodarii satului, pe tot parcursul anului, aveau nevoie de fierar. La fierărie în permanenţă bărbaţii aşteptau la rând să-şi ia uneltele agricole reparate şi ascuţite pentru lucrările agricole de sezon. Cu această ocazie se discutau diverse probleme din lumea satului şi chiar a ţării.
La fierar se confecţionau uneltele de uz casnic: foarfeci pentru casă, pentru tuns oile, pentru tăiat la vie, tindechie pentru războiul de ţesut, axul metalic pentru sucală, cuţite de bucătărie, frigări, pirostrii, fiare pentru coş la vatră, vătrai, cârlig pentru tras paiele, clanţe pentru uşi şi porţi, cotoci la uşi şi porţi, druguri şi alte încuietori, cosoare pentru vie, seceri, ţesăli pentru boi, verigi pentru drugii de la car, potcoave, strune, scări de şa, resteie, ferecături pentru tânjale şi alte unelte agricole, gâtare pentru porci, dărace, arăcar.
La fierar se legau căruţele, se făceau raliţe, fiare de plug, brăzdare, otic, cuie, caele, ferecături de uşi şi porţi, giurgiuvele din fier forjat pentru ferestre scoabe şi alte produse din fier necesare la construirea de case, biserici, palate şi cetăţi, arme pentru luptă (lănci, săgeţi, topoare, săbii, scuturi, alebarde, arbalete etc.)
La fierărie se confecţionau din fier forjat până la apariţia produselor industriale tot ceea ce avea nevoie omul. Meseria de fierar nu era la îndemâna oricui: pentru a porni un atelier de fierărie era nevoie de scule, foale şi o ucenicie îndelungată pe lângă un fierar. Majoritatea fierarilor au moştenit fierăria şi au învăţat cum se prelucrează fierul de la tatăl sau bunicul acestora. Se poate spune, deci, că este o meserie care are anumite tehnici de lucru şi care s-a transmis din tată în fiu.
Fierăriile au fost de trei tipuri:
- industriale, cu hale mari de lucru şi dotate cu scule şi ciocane puse în mişcare la început de energia apelor apoi de motoare cu aburi şi cu ardere internă;
- fierării cu producţie semi industrială, cu mai mulţi lucrători, cu forje unde focul se menţinea cu foale acţionate manual ori ventilatoare acţionate mecanic sau electric;
- fierării de sat cu atelier stabil sau ambulant.
La Drăgăneşti au existat şi mai există fierării cu ateliere stabile şi ateliere ambulante. Numărul fierăriilor într-o localitate era determinat de cantitatea şi diversitatea comenzilor pe care le făceau locuitorii comunităţilor respective. Nu toţi fierarii executau toate tipurile de lucrări astfel au existat şi fierării specializate pe anumite lucrări. Nu toţi fierarii de la sate ştiau să lege o căruţă sau să lucreze capcane pentru animale, broaşte de uşi, lacăte, arme, grilaje, porţi, sau să potcovească un cal.
Datorită acestor aspecte, au luat fiinţă fierăriile specializate ce au funcţionat în centrele mai populate. La Drăgăneşti-Olt, la această dată se mai găsesc 6 fierării cu atelier construit ce aparţin fierarilor: Diaconeasa Ion, Iulică Bănică, Constantin Ion zis Bozian, Fieraru Ion şi Fieraru Gheorghe din Comani; 3 fierării cu ateliere ambulante aparţinând fierarilor: Constantin Gheorghe, Triţă Mihai şi Marin Gh. Constantin.
Meseria de fierar a fost practicată de români, dar şi de ţigani. În Drăgăneşti sunt 2 fierării cu fierari români şi 7 fierării ale ţiganilor. La capitolul Pagini din istoria romilor am menţionat prezenţa ţiganilor fierari, potcovari şi şelari în Serbia la anul 1346 de asemenea în Peloponezia, ţigani fierari la 1348.
Meseria de fierar a fost practicată de ţigani încă de la sosirea lor în Imperiul Bizantin. Chiar în vremea robiei sau după dezrobire la sate, majoritatea fierarilor erau ţigani. Când s-a făcut recensământul populaţiei în veacul al XIX-lea, prenumele multor oameni a fost format şi din ocupaţia acestora. Astfel unii oameni au luat prenumele de Fieraru.
Mulţi ţigani au folosit fierăria ambulantă, fiind la îndemâna acestora de a se deplasa în diverse localităţi în căutarea de lucrări. Ei erau specializaţi în confecţionarea bunurilor casnice pentru care nu era nevoie de mult fier şi nici de scule greu transportabile. Pentru aceasta ei foloseau foale mici de mână făcute din piele de capră, nicovale mici care se înfigeau în pământ şi câteva dălţi şi ciocane de greutate medie.
În asemenea condiţii ei confecţionau tindechii, foarfeci, seceri, frigări, gâtare pentru porci, vârteje pentru lanţuri, curse pentru prins şobolanii, curăţătoare pentru porumbi etc. Unelte pentru care nu era nevoie de un foc mare şi ciocane grele pentru bătut fierul.
În ceea ce privește potcovitul cailor era de asemenea o specializare atât pentru confecţionarea potcoavelor, a caielelor dar şi pentru bătutul potcoavelor pe unghia calului.
Industrializarea a făcut ca fierarii să nu mai aibă obiectul muncii; astfel, fierăria se practică din ce în ce mai puţin, iar transmiterea meseriei din tată în fiu a dispărut. Tot mai mulţi fii de fierari se recalifică în meseriile de care are nevoie societatea actuală.
Materialul a fost extras din pag. 50, cartea „Rromii de la Drăgănești-Olt. Pagini de monografie”, scrisă de prof. Traian Zorzoliu, apărută în anul 2008 la Muzeul Câmpiei Boianului